SCRISUL ROMÂNESC, ianuarie, 2023

Percepeți  timpul ca pe un aliat sau ca pe un adversar în procesul de creație?  

Ca pe un aliat. Pentru că procesul de creație implică, pentru mine, un paradox: pe deoparte un mare dezechilibru, o ruptură, poate chiar o traumă (fie ea în plan pur intelectual), care să mă scoată de pe orbită și să mă incite la scris. Pe de altă parte, bucuria de a mă juca, de a jongla după bunul meu plac cu situații, cu personaje, cu destine, cu fire narative și, nu în ultimul rînd, cu cuvintele. Cea mai mare plăcere o am cînd descopăr și apoi pun în evidență comicul, cel adînc îngropat în orice situație. Pentru că, pînă la urmă, viața este o mare, minunată – uneori teribilă! - comedie. Or, cînd ai trecut printr-o traumă, nu-ți arde de joacă: numai trecerea timpului îți permite să te detașezi și să recunoști acel inefabil sîmbure de umor ocultat de-atîtea ori de straturi peste straturi de tristețe, durere, oroare.

Are timpul puterea de a vindeca, așa cum se spune? 

Puterea de a vindeca? Nu. Dar îmi oferă șansa de a categorisi rănile pe care orice formă de viață le implică. În timp, realizez că unele dintre ele au fost superficiale, chiar dacă la vremea respectivă au durut destul de mult. Altele continuă să doară și vor continua, probabil, pînă la moarte. Asemenea răni fac deja parte din ființa mea, au contribuit la definirea mea. Cu alte cuvinte: m-au cizelat! Ar fi păcat, deci, să se vindece. Pentru mine nu vindecarea importă, ci împăcarea. Și da, timpul aduce împăcare, cu o singură condiție: să nu încetez niciodată să învăț din - și să mă bucur de - tot ce mi se întîmplă.

Când ați a avut sentimentul că timpul stă pe loc și în ce situații l-ați simțit că v-a scăpat printre degete?

În orele de socialism științific timpul atingea lungimi fenomenale. La fel și în lunile pe care le-am petrecut într-un lagăr de refugiați, în Germania, așteptînd permisiunea de a emigra în țara adoptivă. Pe de altă parte, orice moment de intensă fericire - și recunosc că am avut poate nepermis de multe pentru o singură viață! - trece înfiorător de repede. Însă asemenea momente mi se adună în suflet și devin permanente, fiindcă le retrăiesc mereu și mereu, îmi devin un refugiu perpetuu, în care mă cuibăresc cu deliciu. Să nu credeți că e neapărat vorba de momente spectaculoase, de evenimente ieșite din comun: în majoritatea cazurilor, mă refer la mici extazuri zilnice (o frază muzicală de Mozart, un paragraf de Proust sau de Saramago, grădina, oricît de minusculă, a unui templu zen, o floare de cactus, care știu că va trăi doar cîteva ore, contemplarea norilor sau descoperirea unui nou amănunt în evoluția celui mai recent miracol din viața mea: copiii copiilor mei.) Așadar: au existat situații, în experiența mea, cînd timpul a stat în loc, dar pot declara cu nerușinată satisfacție că niciodată nu mi-a scăpat printre degete. 

Vă împăcați cu trecerea timpului? 

Adică, mai direct: mă împac cu propria mea mortalitate? Absolut. Fără trecerea timpului n-aș fi cunoscut miracolul de a exista. Ce oribil ar fi dacă totul ar sta pe loc! Ar muri orice formă de speranță. Nu s-ar mai naște copii. 

Nu cred că lumea începe sau se sfîrșește cu mine. Fiecare zi este un cadou divin și o tratez ca atare. Nu mi se cuvine nimic. Încerc, în schimb, să extrag un maximum de bucurie din fiecare secundă. Este singurul pariu pe care-l pot cîștiga. 

Care credeți că e diferența dintre timpul biologic și cel psihologic (dacă există unul)? 

Despre importanța factorului psihologic în privința modului în care percepem și trăim timpul, am răspuns mai sus, cînd mă refeream la orele de socialism. În plus, nu  e nevoie să fii savant ca să ajungi la concluzia că perioadele de necaz ne îmbolnăvesc și îmbătrînesc, iar cele de fericire ne însănătoșesc. Clipele de extaz ne întineresc - ne fac, literalmente, să sfidăm biologia. Apoi: poți avea o viață lungă, searbădă și monotonă, ale cărei momente memorabile să fie însumate în cinci minute,  sau o viață scurtă în care, prin intensitate, să fi înghesuit mai multe vieți. Cei foarte norocoși au o viață lungă în care înghesuie un ocean de vieți. 

Anchetă realizată de Carmen Firan

România văzută de sus, martie 2012

Sînteți una dintre cele trei fiice ale marelui actor Radu Beligan. Care este prima amintire dincopilăria timpurie despre tatăl dumneavoastră?

Vă dați seama cît e de amuzant-exasperant, la vîrsta mea, cînd am deja copii adulți, să fiu încontinuare identificată drept fiica Tatii? (Din fericire, acest lucru se întîmplă numai în țara meade baștină, iar eu locuiesc în altă emisferă!) Dar să răspund la întrebare: sînt primul copil al tatălui meu, singurul din căsătoria cu Mama.

Prima amintire cu Tata – de fapt, cu ambii mei părinți: aveam în jur de un an, părinții îmicumpăraseră o oliță transparentă, în eforturile lor de a face trecerea de la scutece spre o formămai demnă de existență. Așezată pe noul instrument de emancipare, îmi priveam părinții, aflațipe vine, în fața mea, scremîndu-se și emițînd sunete sugestive, ca să mă inspire. Nu știu ce amînțeles din mesajul lor, dar m-am amuzat extraordinar.

Dar cele mai dragi dintre amintirile ulterioare?

Sînt toate legate de Teatrul de Comedie, de cabine, de culise, de costumele din care ieșeaunorișori de praf, de mirosul fondului de ten, de misterul transformării Tatii în altcineva, cuprecădere în Bérenger, perenul protagonist al pieselor lui Ionesco. Multă vreme am trăit cususpiciunea că Bérenger era de fapt tatăl meu adevărat.

Cît de important este pentru un copil să crească într-o lume a cărților, așa cum era atmosferaatît din casa tatălui cît și din cea a mamei dumneavoastră, Dana Lovinescu (căsătorită a douaoară cu Horia Lovinescu)?

E foarte important, fiindcă mai tîrziu sau mai devreme copilul se molipsește. Prima mobilă pecare mi-am alcătuit-o ca nou emigrant a fost biblioteca. Nu-mi plac cîinii, așa că la mine cartea afost pe post de prieten al omului. Care-ți stă la dispoziție oricînd, îți dă totul și nu-ți cere nimic.Nu pot să-mi imaginez cum e să trăiești într-o casă fără cărți. Dar nici nu e nevoie: viitorul batela ușă, vom asista la nașterea unei lumi noi, fără cărți, ziare, televizoare, cinematografe, doar cu... tablete.

Care a fost prima carte pe care ați citit-o?

Der Struwwelpeter de Dr. Heinrich Hoffmann, o carte în limba germană pentru copii între trei șișase ani. Fascinantă, plină de pilduitoare pedepse administrate de adulți, de soartă sau de SfîntulNicolae unor copii neascultători: înec, incendiere, degete tăiate, imersiune în cerneală, etc. Mi-afolosit mult la înțelegerea existenței în general și a poporului german, în particular.

Ați fost mai degrabă un adolescent cuminte sau unul rebel și nonconformist?

Am fost un copil și un adolescent pervers: aparent cuminte dar eminamente subversiv. Nu m-amplictisit niciodată!

Meseria și succesul tatălui dumneavoastră au contribuit în alegerea pe care ați făcut-o, de a urma Facultatea de Regie Film?

Nu. Ar fi trebuit să studiez biologia, mai precis, genetica umană. Dar aveam o imaginație preabogată, cine știe ce monstru aș fi creat în laborator... așa că pe ultima sută de metri am alescinema-ul. Consider că m-am calificat ca cineast. Regizor sună ușor ridicol, are - cel puțin pentru mine - conotații militariste, dictatoriale.

Radu Beligan v-a susținut în această alegere? Ce anume v-a spus?

Nu cred că i-am cerut părerea. Dar cînd a aflat, firește că s-a luat cu mîinile de cap. Ar fi dorit săfiu primul om de știință din familie, eventual laureat al premiului Nobel. Îl înțeleg: nici un părinte cu scaun la cap nu-i poate dori copilului său o viață de artist! O știu din proprie experiență, am respirat ușurată cînd fiicele mele au optat pentru profesii „solide”.

În 1982, la numai un an după absolvirea secției de regie film a Institutului ați plecat dinRomânia și v-ati stabilit în Australia. A fost o decizie care, cred, a surprins pe cei din jurul dumneavoastră… În acea vreme, extrem de puțini români aveau curajul de a-și imagina viața lor în afara României… întocmai ca în Peștera lui Platon.

De imaginat, și-o imaginau mulți, vă asigur! Nimeni din generația mea nu a scăpat de aceastătentație. Mai greu era cu implementarea...

Ce anume din ceea ce trăiați în România, în acele vremuri, vi se părea cel mai greu de suportat, de îndurat?

1) Descoperirea că marea majoritate a locuitorilor se complăceau, de fapt, în starea aceea. Că trăiam sub imperiul lui „merge și-așa”, lui „uite că totuși mă descurc, ba chiar mai bine ca vecinul”... (Mă întreb: oare a dispărut întru totul această tristă trăsătură națională?)

2) Faptul că, România fiind o societate în care statutul are întîietate față de merit, nu puteam subnici o formă scăpa definiției de „fiică a lui cutare”.

Ați plecat în Australia fără a cunoaște pe nimeni acolo? De ce o țară atît de îndepărtată?

Pentru că doream să fiu cît mai departe de comunism, pe deoparte, și de o Europă scindată și rasistă, pe de alta. În plus, cunoșteam limba engleză și trăiam cu ideea că se putea supraviețui în Australia chiar și cu studii umaniste, fără „utilitate practică”!

Care era alternativa, în ipoteza că nu ați fi reușit să vă acomodați acolo?

Nu mi-am pus această problemă. Eram ferm decisă să ajung în Australia și, odată ieșită dinlagărul comunist, eram convinsă că nimic nu-mi putea sta în cale. În nici un caz nu aș fi rămas în Europa, mi se părea umilitor felul în care erau văzuți și tratați conaționalii mei, străinii în general. Vorbesc din perspectiva unui fost locuitor de lagăr de refugiați în ce era pe atunci Germania Federală.

Cum vi s-au părut australienii, din punctul de vedere al toleranței și al acceptării unui expat?

Infinit mai primitori decît nemții!

Cum au fost primii ani?

Plini de exuberanță, de un entuziasm care nu mă caracterizează. Delirantul elan al pionierului care construiește lumea de la zero!

Care a fost momentul cînd lucrurile s-au mai așezat?

Nu mi-am pus niciodată întrebarea, fiindcă fac tot posibilul ca lucrurile să nu fie niciodată prea așezate. Ar risca să se instaleze inerția, nu? Pe de altă parte, personal m-am simțit așezată din prima clipă, am adorat și ador Melbourne-ul și oamenii săi, e un microcosmos în care mă simt cu adevărat la mine acasă.

Care au fost cele mai frecvente întrebări care vi se adresau de către australieni, legate de România și de regimul comunist?

Sinceră să fiu, nici nu prea știau unde e România. Sau dacă știau, o confundau cu Ungaria. De Ceaușescu auziseră vag. În schimb nu exista să nu fi auzit de Năstase, Țiriac, Comăneci. Și de Dracula, bien sûr!

Aveți un masterat în lingvistica, luat la Universitatea Monash din Melbourne, ați lucrat caregizor și scenarist la Melbourne și ca profesor la Australian Film, Television and Radio School, la Sydney. Le consider realizări excepționale, pentru un expat într-o țară nu tocmai prietenoasă cu străinii. Cum ați reușit toate aceste lucruri?

Am predat și lingvistică, la Monash University! Am făcut parte și din comisia de bacalaureat la limba română (ei da, se predă limba română la liceu!). Și cîte n-am mai făcut. Însă, har Domnului, cu vremea am putut renunța la unele activități, iar acum am ajuns să fac numai ce îmi place cu adevărat. Cum am reușit? Să nu uităm că totuși posedam limba engleză (absolvisemexcelentul liceu de limba engleză „C.A. Rosetti”) și o educație universitară. Așadar nu am pornit de la zero absolut. Iar Australia n-o fi ea prietenoasă cu străinii care sosesc și rămîn în mod ilegal, dar altfel este unul din puținele locuri de pe planetă unde a fi străin nu e un handicap, unde multiculturalismul e o realitate și un succes.

Scrieți direct în engleză. Care este nivelul de cunoaștere al unui limbi care iți permite să ai toatălibertatea de expresie în acea limbă?

Nu pot vorbi în numele altora dar, în ce mă privește, trebuie să trăiesc în limba respectivă. Și, dat fiind că visatul ocupă o mare parte din existență, să visez în ea. Colorat, dacă se poate!

Vă este mai ușor să scrieți în limba română sau în limba engleză?

Îmi este la fel de greu sau de ușor. Din simplul motiv că trăiesc - și visez - în două limbi. Un fapt banal în viața emigrantului. Și totuși - ciudat! - nu sufăr de afecțiuni disociative.

De ce vă traduceți cărtile, împreună cu mama dumneavoastră și nu le “rescrieți”?

Argumentez cu fermitate că traducerea este o rescriere!

“Specialitatea” dumneavoastră sunt romanele și proza scurtă. De ce?

Pentru că sînt o ființă eminamente prozaică! Pentru că nu m-a străbătut niciodată fiorul liric.

Stranietatea este atributul potrivit pentru a le descrie? Sau poate „psihologic“, așa cum preciza Dan C. Mihăilescu într-un comentariu critic din Revista 22. Eu aș spune că umorul.

Iau părerea dv drept un compliment. În plus, umorul și stranietatea nu se resping reciproc. Potface casă, uneori chiar foarte bună.

Ați început să scrieți “tîrziu”, după propria mărturisire. Ce anume v-a încurajat să o faceți?

Aniversarea mamei mele. Mă tot bătea la cap să scriu, se apropia ziua ei, nu știam ce să-i cumpărși pînă la urmă i-am scris o nuvelă. Care după aceea a ajuns să fie publicată de Editura Picador. Nu mai aveam cum să mai dau înapoi, nu?

De ce o carte si nu un film?

Din motive aritmetice. O nuvelă este echivalentul unui film de lung metraj. Un roman, echivalentul unui serial tv. Cît durează, cît costă și cîte boli de nervi aduni ca să faci un lung metraj sau un serial tv? Cît durează, cît costă și cîte boli de nervi eviți cînd scrii o nuvelă sau un roman? Viața e prea scurtă. A mea, cel puțin!

A, și mai e ceva: proza se demodează mult mai greu decît filmul, fiindcă îi permite fiecărui cititor să-și proiecteze propriul film pe ecranul minții, în deplină liniște și intimitate.

Aș vrea să le luăm pe rînd și v-aș ruga să îmi spuneți o scurtă propoziție despre fiecare în parte:

Încă un minut cu Monica Vitti, proză scurtă, traducere: Dana Lovinescu și Anamaria Beligan,Iași, Ed. Polirom, 1998: o carte despre legătura ocultă dintre picioarele Monicăi Vitti, cu efectul lor devastator, și cutremurul din 1977; și despre multe alte anomalii din ținutul nostalgiilor noastre.

Scrisori către Monalisa, roman, versiune în limba română de Dana Lovinescu și Anamaria Beligan, Iasi, Ed. Polirom, 1999: o carte despre un lagăr de refugiați în Germania Federală a anului 1982; cu fluvii, oceane, pirați, căluți de mare, lei și, firește, mîncători de lebede.

Dragostea e un Trabant, proză scurtă, traducere din limba engleză de Dana Lovinescu și Anamaria Beligan, București, Ed. Curtea Veche, 2003: o carte despre efectul devastator al porcului care devorează un Trabant, în filmul lui Kusturica, Pisica neagră, pisica albă; și despre multe alte anomalii din ținutul exilului nostru (cu acest volum, efectul devastator al faptelor aparent banale se impune drept laitmotiv în proza autorului).

mamabena.com, roman, traducere din limba engleză de Dana Lovinescu și Anamaria Beligan,București, Ed. Curtea Veche, 2005: o carte despre o mamă de copii din flori care cucerește și colonizează Australia; și despre patologia și nostalgiile ei.

Windermere: dragoste la a doua vedere, roman, traducere din limba engleză de DanaLovinescu și Anamaria Beligan, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2009: o carte despre doi îndrăgostiți de șaptezeci și ceva de ani; fără pirați, dar cu vapoare transoceanice, accidente cardiovasculare, Errol Flynn, anestezii și fantezii.

Cele 4 dimensiuni ale feminității românești (anchetă),  Editura Neverland, 2010

1. Eu cu mine, încotro?

Nu mă prea interesează persoana mea. Mă interesează mult mai mult persoanele pe care le întîlnesc, oricît de episodice ar fi în raport cu existența mea.  De cîte ori am ocazia,  în locuri publice, trag cu urechea la conversațiile celor din jur. Deformare profesională, de scriitor? Probabil. Dar și o înnăscută curiozitate, o nevoie obsesivă de a afla mai mult despre ființa umană! De a afla direct de la sursă, nu prin filtrul unui intermediar, reporter sau scriitor. 

Cine sînt eu? Presupun că sînt un fel de sumă a poveștilor, amintirilor, iubirilor mele. În nici un caz nu mă identific cu noțiuni precum „carieră”, „statut social”, etc. Acestea reprezintă un înveliș exterior, o normă socială, pe care școala și discursul public încearcă să ni le inculce din copilărie, de multe ori cu prețul vocației, cu sacrificiul personalității, al identității chiar. Cînd, de fapt, adevăratul țel este căutarea fericirii, împlinirea personală. A știut Thomas Jefferson ce-a știut cînd a inclus căutarea fericirii – the pursuit of happiness – în Declarația de independență a Statelor Unite. Or, fericirea e o chestiune extrem de individuală, nici o autoritate exterioară nu o poate defini. Ideea mea de fericire sigur nu coincide cu ideea vecinului.

Singurul principiu pe care școala și discursul public ar avea dreptul să-l impună este ideea binelui public. Și nu o fac, cel puțin nu în România. Întrebați un copil de liceu ce dorește să devină în viață: binele comunității nici măcar nu intră în ecuație. Sper să mă înșel, să exagerez, dar mi-e teamă că nu. Modelele de „reușită în viață” – zilnic susținute și repetate în presă - sînt businessman-ul veros și femela lui stridentă.

Care sînt calitățile sau defectele mele? Înainte de a răspunde, trebuie să vedem care sînt criteriile de definire ale unei calități, ale unui defect. „Ambiția personală”, de pildă, poate fi văzută drept calitate din punctul de vedere al modelului de existență pe care l-am descris mai sus. Nu neapărat însă, cînd e vorba de criteriul binelui public. Atunci, calitate ar fi mai degrabă „ambiția de a realiza ceva important pentru comunitate”.

Singurele criterii pe care le recunosc, în definirea calităților și defectelor personale sînt: a. adevărata împlinire personală (pe care numai cel în cauză o poate defini) b. binele public.

Dacă, să spunem, sînt elev de liceu, bun la toate materiile, și adevărata mea vocație este pianul, iar mama vrea să mă fac doctor fiindcă această meserie îmi asigură, să zicem, un trai mai bun, „perseverența în a-mi împlini visul”, este o calitate (din perspectiva criteriului pecare l-am numit „fericire/împlinire personală”). Dacă, odată ajuns pianist,  dau din cînd în cînd cîte un concert gratuit într-un azil de bătrîni, sau într-un orfelinat, această generozitate/compasiune constituie o calitate din perspectiva binelui public.

(Sigur că, într-o societate ideală, participarea la binele public ar fi unul din componentele fericirii/împlinirii personale, iar cele două criterii pe care le-am descris mai sus ar deveni unul singur!)

Ca să ajung la această concluzie mi-au trebuit experiență de viață și maturitate, mai ales maturitatea de a combate clișeele privind „realizarea” personală, ideea stridentă de „succes” și prejudecățile privind „statutul social” , primite în virtutea educației.  Criteriul împlinirii personale, în cazul meu, este creativitatea, așa încît am încercat să descurajez sistematic toate acele trăsături de caracter care stăteau în drumul înfloririi ei (materialism, vanitate, etc). Am încercat, de asemenea, să-mi cultiv tendința spre toleranță, incluziune, compasiune.

Cum reacționez cînd îmi este bine? Reacționez normal, fiindcă îmi este bine. Am un acoperiș desupra capului, o familie minunată, părinți sănătoși, o grădină plină și o bibliotecă doldora de cărți - ce altceva mi-aș mai putea dori? Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare clipă pentru acest bine și mă gîndesc la milioanele de ființe de pe această planetă care n-au nici măcar acces la apă potabilă.

Cînd sînt tristă, încerc să fac un om străin să zîmbească. Imediat mă binedispun. Zîmbetul e extrem de molipsitor.

Dacă ar fi să mă reinventez, aș fi exact la fel. Mi-au trebuit mulți ani ca să mă inventez așa cum sînt, îmi place rezultatul, n-aș schimba mai nimic. Ba da, poate aș citi mai mult și n-aș mai încerca, în școală, să iau note bune la toate materiile.

2.  Eu cu restul lumii. Eu cu cei din afara mea.

Am avut norocul să am doi părinți absolut minunați, care m-au încurajat să-mi urmez calea, indiferent unde (... cel puțin geografic, am ajuns cît se poate de departe!).  Amîndoi au fost pasionați de meseriile lor, devenind, din acest punct de vedere, modele de urmat. Nici unul nu a încercat să-mi impună optica sa asupra lumii, sau vreo ideologie, sau religie. Mi-au transmis, încă de mică, un adînc respect pentru omul de rînd și un adînc scepticism față de autorități și de ierarhiile sociale. Plus dorința de a face tot binele de care sînt capabilă, chiar cu riscul de a părea „fraieră”, „păguboasă”. Mi-au transmis și un sănătos simț al relativismului în privința normelor sociale. Au divorțat cînd aveam cinci ani, rămînînd foarte buni prieteni. Am avut, de mică, parte de o familie neconvențională și foarte fericită. Am trei frați de tată și un fel de „soră” prin alianță, din partea Mamii, și mă simt privilegiată să-i număr printre oamenii mei dragi și apropiați.

Am sentimentul că am fost o mamă bună pentru simplul motiv că fiicele mele sînt marea mea reușită în viață.

Am încercat să le transmit toate valorile menționate mai sus, moștenite de la părinți. În plus, pentru că trăim într-o lume a informațiilor gata prelucrate, le-am încurajat să nu accepte niciodată un fapt sau principiu fără a-l supune mai întîi  unui examen al rațiunii.

Le-am încurajat, de asemenea, să practice buna măsură, să evite excesul și stridențele de orice fel. Faptul că s-au născut și au fost educate în societatea australiană, care privește cu mare suspiciune lipsa de măsură și de bun simț,  m-a ajutat din acest punct de vedere. La fel și accentul pus aici, încă din școala primară, pe importanța binelui public. Faptul că, de mici, elevii merg, de pildă, să curețe plajele, îi face să aprecieze, să înțeleagă, că al nostru este mai important decît al meu.

În contrast cu lumea mioritic-fatalistă în care m-am format (am fost școlarizată pe vremea lui Ceaușescu), am încercat să le transmit fiicelor mele ideea că orice dorință rațională poate fi îndeplinită. Că, în limitele raționalului, nimic nu e imposibil. Că o parte - mică, dar extrem de importantă! - din destinul lumii se află în mîinile lor. Azi, mai mult ca oricînd, fiecare acțiune sau inacțiune, fiecare alegere (de la cum votezi și cum îți crești copilul, pînă la ce mănînci și unde îți arunci gunoiul) are puterea de a influența mersul lumii.  

Ce aștept de la fiicele mele? Să fie fericite, în conformitate cu ceea ce înseamnă pentru ele fericirea. Să-și urmeze calea, vocația. Și să lase în urma lor o lume mai bună decît cea pe care le-am lăsat-o noi.

Căsnicie înseamnă „a face casă cu cineva”. Adică a trăi, a te bucura de viață, a crea, împreună cu cineva. A fi tovarăși de călătorie. A nu se confunda cu căsătoria, care e o instituție ierarhică,  emanație a unei societăți patriarhale.

Familia mea are multe sărbători: folosim, practic, orice pretext pentru a sărbători. La mine acasă, sărbătoare înseamnă o masă lungă, cu mulți copii în jurul ei (mă rog, acum sînt adulți, dar pentru mine tot copii), subiecte de discuție care nu se mai termină și guri care nu mai tac.

3. Eu cu profesia mea. Care dintre ele?

Detest cuvîntul „carieră”. Așa cum „căsnicie” nu înseamnă „căsătorie”, nici „vocație” nu înseamnă „carieră”. Cariera, precum căsătoria, au conotații exterioare, implică un punct de vedere dinafară, „ochii lumii”. Sînt produsele unui mod patriarhal (și total depășit) de a privi lumea. Concepte precum „carieră”, „succes”, „realizare”, presupun luptă, victorie, o viziune a lumii împărțită în cuceritori și cuceriți. Cu alte cuvinte, o lume sub semnul testosteronului: „învinge, posedă, ucide!”

Personal, refuz să privesc lucrurile din această perspectivă.  Personal, cred că, pentru ca planeta și omenirea să aibă o șansă, noul mileniu trebuie să se plaseze sub semnul valorilor feminine: colaborare, conviețuire, evitarea cu orice preț a conflictelor, pace, compasiune, spiritualitate.

Așadar nu cred în carieră dar cred fierbinte în vocație. Și cred că fiecare ființă are vocația ei. Nu e întotdeauna ușor s-o identifici. Dar e minunat dacă reușești. Atunci munca nu va fi corvoadă ci bucurie, iar viața nu va pierde niciodată complet farmecul pe care-l avea în copilărie.

Făcînd parte dintre fericiții care trăiesc în conformitate cu vocația lor, în viața mea nu există noțiunea de „serviciu” – nici în materie de spațiu, nici în materie de timp. Scriu chiar și cînd nu scriu (adică mă documentez, mă inspir); pot lucra, în minte, la o nuvelă în timp ce plivesc buruienile în grădină. În nici una din activitățile mele nu am șefi și nu am subordonați. Cel mult colaboratori.

De altfel, am auzit de multe ori sociologi proclamînd că ideea de „serviciu”, de la opt la cinci, nu va mai constitui norma, în deceniile viitoare. Că, datorită tehnologiei, foarte multe activități „de serviciu” se vor face din confortul locuinței, din parc, sau de pe plajă. În locul mediilor artificiale, sediul muncii va fi în mijlocul familiei, al naturii. O benefică schimbare în direcția feminizării lumii!

Ce fac foarte bine? Mă bucur, cu toată seriozitatea – și fac tot posibilul să valorific - darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu. Un lucru pe care l-am învățat greu în viață a fost să renunț la tot ce nu e esențial pentru împlinirea și vocația mea. Au existat în viața mea multe tentații – cu strălucite promisiuni  în materie de „carieră”, de „succes social”, etc. Nu a fost întotdeauna ușor să renunț la ele, să rămîn pe calea mea, the road less travelled.

Peste zece ani, îmi doresc să fi scris încă o carte două, foarte bune, să fi plantat cîțiva copaci în plus, să fiu bunica a mulți nepoți, să am timp pentru o formă de muncă voluntară, să ajut, prin sponsorizare, cît mai mulți copii, să fi participat la cît mai multe demonstrații și acțiuni împotriva rapacității, nedreptății, intoleranței planetare.

4. Eu cu Creatorul

Cred în Dumnezeu, în spiritualitate. Dintre valorile creștine, ader la iubire și la compasiune. Dincolo de aceasta, aspectele credinței mele nu privesc pe nimeni. Nici nu încerc, Doamne ferește, să promovez vreo religie. Privesc credința ca pe o chestiune eminamente individuală. Orice încercare de instituționalizare a credinței mi se pare suspectă. Nu am nevoie de biserici pentru a mă ruga (deși splendoarea estetică a unei catedrale mă va apropia întodeauna de Dumnezeu). Nu mă interesează preoții. Am alergie la prozelitism.  Și detest fundamentalismele de orice fel.

Acasă, am lîngă ușa de la intrare o statuie a lui Buddha. Cînd sună vreun vînzător de biblii sau de „valori creștine”, îi răspund scurt că sîntem o familie de budiști.

Încă ceva: aici în Australia, există trei întrebări care nu se pun niciodată cuiva în public: „Ce salariu ai? Cu cine votezi? Ce religie ai?”. Salut înțelepciunea dindărătul acestui tabu.

Text din literatura română care m-a influențat?  Poezia Mîhniri de Tudor Arghezi.

Am auzit această poezie cînd eram copil, și încă nu-i puteam  înțelege conținutul. Eram la o masă de familie, cu părinții mei, care divorțaseră și se recăsătoriseră, fiecare. În contextul conversației, Tata a început să recite din această poezie și Mama a continuat, alături de el. Am învățat atunci două lucruri importante: 1. că atracția pe care o exercită o operă de artă ține în primul rînd de formă și abia după aceea de conținut; 2. că între doi oameni există ceva mai durabil decît o căsătorie: de pildă o poezie, sau un copil.

Am revizitat, mai tîrziu, poezia lui Arghezi, pe care de altfel am învățat-o pe de rost, nu în ultimul rînd fiindcă îmi aducea aminte de Mama și Tata împreună. Din nou am învățat ceva important: 1. că Arghezi al meu nu coincide deloc cu cel despre care învățam la școală;  2. că e bine să păstrez o sănătoasă distanță față de profesori și manuale, și să merg întotdeauna la sursă.

ROMÂNIA LITERARĂ, 41/2009

Anamaria Beligan: “La urma urmei, nu sântem decât suma poveştilor noastre. De rest se alege praful.”

Anamaria Beligan este stabilitǎ de 27 de ani în Australia. A debutat editorial cu volumul de prozǎ scurtǎ, Încă un minut cu Monica Vitti (Polirom 1998), care a apǎrut şi în varianta englezǎ, A Few More Minutes with Monica Vitti (2002; ediţia a II-a, 2006) şi care a fost bine primit nu numai în România, ci şi în Australia, fiind una din cele trei cǎrţi de prozǎ scurtǎ nominalizate pentru un premiu australian. La aceeaşi editurǎ din Iaşi va publica romanul Scrisori către Monalisa (1999), care a fost în topul de vânzǎri mai multe luni.Ultimele douǎ cǎrţi (Dragostea e un Trabant, 2003, şi mamabena.com, 2005) au apǎrut la Editura Curtea Veche, din Bucureşti, al doilea titlu fiind un roman despre emigranţii români, acţiunea petrecându-se deopotrivǎ în România şi în Australia. În aceastǎ toamnǎ va publica, la Editura Limes din Cluj-Napoca, romanul Windermere: Love at Second Sight (Windermere: iubire la a doua vedere).
 

Dragă Anamaria, a fost o mare bucurie pentru mine cǎ te-am putut întâlni aici, la Melbourne. Ştiu cǎ ai venit în Australia în 1982. Ce te-a determinat sǎ pleci din ţarǎ? Aveai o poziţie socialǎ bunǎ, am înţeles cǎ ai putut cǎlǎtori în Europa şi în acei ani, “privilegiu” care celor mai mulţi români le era interzis. Emigrarea ta îmi aminteşte de plecarea lui Petru Dumitriu şi Petru Popescu, fugiţi din ţarǎ în plinǎ glorie literarǎ. Sǎ fi fost la mijloc chestiunea libertǎţii de expresie, vitalǎ pentru un creator?

Faptul că puteam ieşi din ţară era considerat – într-adevǎr – un privilegiu, ca şi cel de a mânca brânză sau de a vedea un film care nu se dădea pe piaţă. Într-o ţară normală şi civilizată, acestea sânt drepturi banale, de care se bucură oricine. Numai un handicapat se poate bucura de asemenea aşa-zise privilegii, care colegilor şi prietenilor le sânt interzise!

Cât despre Petru Dumitriu şi Petru Popescu, plecaţi în plină glorie literară – comparaţia nu e valabilă. Eu nu îmi făcusem un nume, nu eram în plină glorie de niciun fel. Abia terminasem facultatea. Nu-mi doream decât să exist într-o lume normală. Nu mă vedeam funcţionînd în acea societate grav bolnavă. Înainte de a-mi pune problema libertăţii de expresie, mi-o puneam pe aceea a păstrării sănătăţii mintale.

Ştiu cǎ unul din motivele plecǎrii a fost şi complexul, poate freudian, de a “scǎpa” de umbra tatǎlui tǎu, marele actor Radu Beligan (mi se pare cǎ ai vorbit într-un alt interviu despre acest lucru), al cǎrui nume, cel puţin la început, trebuie sǎ recunoşti cǎ ţi-a prins bine. Dacǎ ai vrut sǎ “scapi” de acest nume, de ce nu ţi-ai ales un pseudonim?

Pseudonim – la liceu ? În facultate ? Nici nu ştiu dacă s-ar fi putut! Nu uita că aveam douăzeci şi trei de ani când am plecat. Nu făcusem decât nişte scurt metraje de institut. Cât despre scris, nici nu mă gândeam pe atunci că voi ajunge vreodată scriitor. Nu aveam o relaţie cu publicul, care să ridice problema pseudonimului. Şi-apoi, crezi că un pseudonim chiar schimbă ceva, în lumea artistică şi literară din România, unde „toată lumea cunoaşte pe toată lumea”? Uite, Mama (Dana Lovinescu, n. I.R.) a scris sub pseudonim, şi se ştia foarte bine cine se ascundea sub acel nume, cu cine era măritată sau de cine divorţase!

Dar să nu confundăm umbra tatălui cu numele. Sânt mândră de numele meu şi nu am simţit niciodată nevoia să-l schimb. Apartenenţa la o dinastie artistică e pentru mine o zestre spirituală, cu atât mai valoroasă, cu cât distanţa de origini e mai mare. Dar prezumpţia – omniprezentă în existenţa mea de atunci şi prezentă până şi în întrebarea ta de azi! – că acest nume mi-a prins bine implică faptul că am profitat de pe urma lui. Ce anume am obţinut pe nemerit? Nota zece? Premiul întâi? Un loc la facultate? Îţi dai seama câtă negativitate conţine acest enunţ – mai ales pentru cineva care chiar crede într-o etică a muncii? Îţi dai seama ce nesănătos e un asemenea mediu „ambiant” pentru un copil/adolescent/tânăr normal şi încrezător în puterile lui? Acum înţelegi cum e cu complexul meu „freudian”?

Sigur cǎ înţeleg, dar eu mǎ refeream la o afirmaţie de-a ta, fǎcutǎ în sensul întrebǎrii mele anterioare. Sǎ te întreb altceva: Crezi în moştenirea geneticǎ? Faptul cǎ tatǎl tǎu are o ascendenţǎ greceascǎ, pe linie maternǎ, ar putea explica “dorul tǎu de ducǎ”?

Cred în gene, deşi felul în care se propagă e plin de surprize. Dacă ar fi să mă iau după antecedente, ar reieşi că sânt o anomalie: toţi din neamul meu au tras spre România! Nimeni n-a emigrat, ba mai mult, unii strămoşi s-au stabilit acolo, venind de prin ţări vecine. Nu numai bunica grecoaică, dar şi străbunica unguroiacă, şi mama ei vieneză, şi un străunchi polonez, în fine. După cum vezi, sânt o „alogenă” (motiv în plus să-mi repugne naţionalismele de orice culoare).

În 1982, dorul meu de ducă avea însă o explicaţie mai banală; el ţinea de mizeria morală, de shizofrenia societǎţii în care trǎiam: câteva milioane de compatrioţi au făcut acelaşi lucru la vremea aceea, nu are rost să revin.

La data plecǎrii (1982), tatǎl tǎu avea în România înalte poziţii sociale şi politice: director al Teatrului Naţional din Bucureşti, membru în Marea Adunare Naţionalǎ etc. Plecarea ta nu i-a creat probleme cu regimul Ceauşescu, intrat deja în ceea ce Mircea Zaciu a numit “deceniul satanic”?

Sigur că bine nu i-a făcut plecarea mea. Dar ce puteau să-i facă? Numele, talentul, dragostea publicului sânt lucruri pe care nu i le putea lua nimeni, nici înainte, nici în timpul, nici după comunişti. De douăzeci de ani, de la căderea satanicului regim, tatăl meu şi-a continuat drumul, împlinirea artistică. Nu el are nevoie de regimuri, ci viceversa!

Ştiu cǎ, înainte de a ajunge în Australia, ai stat şapte luni într-un lagǎr de refugiaţi din Germania. Cât de traumatizantǎ a fost perioada respectivǎ?

A fost o perioadă grea, de mare nesiguranţă, dar nu traumatizantă. Mai degrabă un examen al vieţii. Care m-a îmbogăţit din multe puncte de vedere. Nu regret nicio clipă această experienţă. Singurul lucru care mă durea, la vremea respectivă, era să-mi văd Mama acolo, în peisajul acela sordid, subuman. Dar a făcut faţă cu o incredibilă seninătate, cu înţelepciune şi cu un umor irezistibil. Abia atunci am descoperit întreaga forţă a caracterului ei. Am admirat-o mai mult ca niciodată. A fost un formidabil exemplu, o permanentă sursă de inspiraţie.

Ai spus undeva cǎ, în primii zece ani petrecuţi aici, nu ai putut citi nicio carte, pentru cǎ munceai câte 16 ore pe zi şi cǎ, la venirea în Ţara Cangurilor, nu aveai bani nici mǎcar de tramvai!

Corect, dar e vorba de o experienţă pozitivă: am muncit cu imensă tragere de inimă, fiindcă trăiam cu un sentiment al pionieratului, care îmi dădea infinite rezerve de energie. Şi din munca mea s-a ales ceva. E minunat când clădeşti o casă, o familie, o grădină, pornind de la zero. Si c’était à refaire, je le referais!

Sub aspectul creaţiei, acele luni de lagǎr au fost totuşi profitabile, fiindcǎ experienţa trǎitǎ ai folosit-o în cel mai recent roman al tǎu, mamabena.com (2005)!

Profitabile nu luni, ci ani! De fapt, sentimentul despre care vorbeam nu dispare niciodată. Acest surplus de energie, pe care-l au imigranţii, e un mister, mai cu seamă pentru autohtoni. În el constă sursa mea de inspiraţie pentru romanul mamabena.com. E vorba de o experienţă colectivă – în cazul acestui roman, una de tip eminamente feminin. M-au inspirat multe femei-pionier, pe care am avut ocazia – uneori onoarea! – să le întâlnesc. Mamabena e un fel de Godfather feminin, în cheie tragicomică.

Ştiu cǎ, în anii de început ai şederii tale aici, te-ai ocupat mai mult cu filmul, cǎ pelicula a fost forma ta de exprimare artisticǎ. Totuşi, cum ai trecut de la peliculǎ la cuvânt?

Pelicula, mijloc de exprimare artistică? Pentru mine, nicidecum! Filmul era singura mea meserie şi, ca să câştigi o pâine cu el, nimeni nu se aşteaptă să te exprimi artistic. Era vorba pur şi simplu de comenzi – reclame, documentare educative, în cel mai bun caz clipuri muzicale. Tot ce poţi spera este să produci ceva de bună calitate. Dar de aici până la expresia artistică e o cale incomensurabilă. Celălalt debuşeu, desigur, e să lucrezi ca profesor la o şcoală de film. Am lucrat în ambele domenii, în perioada de început, şi cu fiecare an care trecea, mă simţeam din ce în ce mai frustrată din punct de vedere artistic. Până când am descoperit că mă pot exprima prin scris: nu mai aveam nevoie de clienţi, bugete, producători executivi, echipe... Ce minunată eliberare!

Unde şi cum a avut loc debutul tǎu literar absolut (nu mǎ refer la poeziile scrise la 7 ani, în francezǎ, ca sa îi faci în ciudǎ profesoarei tale!)?

La şapte ani am scris o singură poezie, şi aceea absurdă. În rest, n-am fost niciodată străbătută de fiorul liric.

Debutul meu literar absolut a fost cu povestirea Le Plus Que Parfait du Subjonctif, scrisă în engleză şi apărută în antologia Picador New Writing, cu cele mai bune proze tinere ale anului 1994. Era prima nuvelă scrisă vreodată. Am trimis-o spre publicare în zece locuri, trei au zis da. Am ales antologia Picador, fiindcă era cea mai prestigioasă. Pentru celelate două publicaţii am scris alte două nuvele. Aşa a început totul! Am început să scriu după treizeci de ani, din pură plăcere şi, dacă nu aş fi întâmpinat atâta entuziasm, nu cred că m-aş fi luat în serios.

Numai o clipǎ, fiindcǎ atingem o problemǎ delicatǎ pentru viaţa literarǎ din România, unde autorii (mǎ rog, unii autori!) îşi publicǎ acelaşi text de mai multe ori, în diverse publicaţii, cu scuza cǎ cititorii publicaţiilor respective sunt mereu alţii. Cum comentezi acest fapt?

Depinde de context. Dacă o revistă literară îţi publică pentru prima dată o povestire sau un fragment de roman, este lipsit de etică să trimiţi exact acelaşi text unei alte reviste. Dar poţi trimite un alt fragment sau o altă povestire. Cu antologiile, lucrurile stau altfel: uneori “comandă” texte inedite pe o anumită temă, alteori adună laolaltă texte publicate anterior. Fiecare siuaţie trebuie discutată cu editura, de preferinţă printr-un agent. Există apoi problema manualelor, a cursurilor şi a culegerilor de texte: ştiu de la agenta mea că, în România, unele edituri publică asemenea culegeri sau manuale fără a le cere permisiunea autorilor, ba chiar fără a-i informa, ceea ce este o încălcare flagrantă a drepturilor de autor.

“Sună ridicol, dar nu mă interesează succesul comercial, ci literatura de calitate: cele două coincid rareori”

Primul volum, de prozǎ scurtǎ, ţi-a apǎrut la Editura Polirom: Încǎ un minut cu Monica Vitti (1998). Cine te-a recomandat pentru aceastǎ editurǎ faimoasǎ din România? Conţinutul cǎrţii? Vreun prieten? Numele ilustru pe care îl purtai?

La Polirom am ajuns dintr-un accident, după ce Editura Fundaţiei Culturale Române a semnat un contract cu mine şi, din obscure motive, pe care niciodată n-am încercat să le aflu, a tot tergiversat publicarea, timp de doi ani; se pare cǎ nu-l agreau pe criticul care se oferise sǎ scrie prefaţa şi sǎ se ocupe de progresul cǎrţii (Mircea Mihǎieş, n. I.R.). Care critic mi-a cerut permisiunea să dea manuscrisul unei alte edituri. Cât despre decizia Poliromului de a mă publica, trebuie să îi întrebi pe ei de ce au luat-o. Sau, şi mai bine, să citeşti Încă un minut cu Monica Vitti şi să-mi spui dacă merita sau nu să fie publicată de o editură prestigioasă. În orice caz, cartea s-a epuizat foarte repede, iar cronicile au fost foarte frumoase, chiar din partea unor critici temuţi pentru afurisenie (între cei care au comentat aceastǎ carte pot fi amintiţi: Dan C. Mihăilescu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Radu Pavel Gheo – n. I.R.).

Ulterior, aceastǎ primǎ carte de povestiri ai publicat-o şi aici, în Australia, unde a fost nominalizatǎ, alǎturi de alte douǎ cǎrţi de prozǎ scurtǎ, la un premiu important. Cum îţi explici succesul ei, şi în spaţiul literar australian?

Întrebarea ta o cam anulează pe cea dinainte. Fiindcă aici numele meu de familie nu e ilustru, iar lucrurile nu se rezolvă prin prieteni!
Succesul Monicăi a fost unul de critică, nu comercial. Sună ridicol, dar nu mă interesează succesul comercial, ci literatura de calitate: cele două coincid rareori. Aici, ca mai pretutindeni în Vest, cartea e un bun de consum, nu un act de cultură.

Dan C. Mihǎilescu sesiza, în prima ta carte, Încǎ un minut cu Monica Vitti (1998), “imaginarul filmic al autoarei”. Crezi cǎ era o reminiscenţǎ, o prelungire a activitǎţii tale cinematografice, iniţiale?

Posibil. Mai degrabă imaginar vizual decât filmic. Cinema-ul nu m-a influenţat cu nimic mai mult decât lecturile, experienţele, visele – ba, dimpotrivă. Dacă vii dintr-o anumită profesie, e de aşteptat să se tragă concluzia că respectiva meserie şi-a lăsat o indiscutabilă amprentă asupra felului în care percepi lumea. A devenit un fel de clişeu în ceea ce mă priveşte.

A doua carte apǎrutǎ la Editura Polirom, romanul Scrisori cǎtre Monalisa (1999), a fost mai multe luni în topul vânzǎrilor de carte din România. Cum ai privit acest succes neaşteptat? Sau îl bǎnuiai?

Nu bănuiam nimic şi nici nu am aflat de succesul cărţii decât din cronicile apărute şi trimise de rude şi prieteni, precum şi din topul vânzărilor de carte, pe care-l publica pe atunci Observatorul cultural. Editura nu s-a obosit să mă informeze. Cât despre adevăratul tiraj al cărţii, nu l-am aflat niciodată. Multe edituri din România nu divulgă adevăratele tiraje, ca să nu-şi plătească autorii. România e departe de a fi intrat în Europa în ceea ce priveşte chestiunea drepturilor de autor.

Într-un articol din Adevǎrul literar şi artistic (30 iulie 1933), G. Cǎlinescu scria urmǎtoarele în legǎturǎ cu autorii care scriu în douǎ limbi: “Este vorba anume de operele de autori români scrise mai întâi într-o limbǎ strǎinǎ şi apoi comunicate, printr-o versiune, şi publicului românesc. Dacǎ traducerea este fǎcutǎ de o persoanǎ strǎinǎ, nici vorbǎ cǎ opera înceteazǎ de a mai fi originalǎ în literatura naţionalǎ, lipsitǎ fiind de spontaneitatea expresiei. Dacǎ însǎ versiunea se datoreşte chiar autorului, scrierea devine originalǎ în mǎsura în care autorul creeazǎ din nou”. Tu stǎpâneşti la fel de bine cele douǎ limbi, româna şi engleza. Cǎrţile scrise în englezǎ sunt apoi traduse de tine, în colaborare cu mama ta, Doamna Dana Lovinescu. Nu ar fi mai simplu sǎ scrii cartea direct în limba în care vrei sǎ o publici?

Asta şi fac. Dacă primesc o invitaţie de participare, colaborare etc., scriu în limba în care urmează să public: engleză aici, română acolo. Am început prin a scrie în engleză pur şi simplu pentru că aici am scris şi am publicat mai întâi. Pe lângă eliberarea şi amuzamentul pe care mi le furniza scrisul (în engleză), mai existau două motivaţii: faptul că, undeva în adânc, intuiam că orice pagina scrisă e un bun câştigat; chiar dacă nu urma să fie publicată vreodată, era un excelent mediu de comunicare cu copiii mei, cărora nu aveam cum să le explic, în limbaj logic, de unde se trăgeau părinţii lor şi prin ce fel de experienţe trecuseră. Numai literatura putea reduce această incomensurabilă prăpastie. O literatură uşor halucinată, fireşte.

A doua motivaţie: emigraţia trezeşte în unii dintre noi un adânc îngropat instinct de cuceritor. Or, pentru mine, forma supremă de cucerire este să ajungi să cunoşti şi să îmblânzeşti o limbă care nu e a ta din naştere. Frustrările emigrantului vin şi din imposibilitatea de a comunica, din conştientizarea că vocea lui nu va face niciodată parte din mainstream, din conversaţia principală. A cuceri, prin limbaj, mainstream-ul, a te face auzit îţi dau un minunat sentiment de satisfacţie. Aventura scrisului devine astfel încă şi mai palpitantă.

Comentând cǎrţile tale, în Dicţionarul general al literaturii române, Dan C. Mihǎilescu te-a plasat într-o familie de mari nume ale literaturii universal: Julio Cortazar, E.A. Poe, Graham Greene, Gogol ş.a. Cât de mult crezi cǎ te-au influenţat aceşti scriitori?

Sânt absolut flatată de această companie! În afară de Gogol, nu sânt primele nume la care m-aş fi gândit în materie de autori preferaţi. Pentru Graham Greene am o slăbiciune mai mult personală decât literară: l-am întâlnit la Paris, când aveam unsprezece ani. Eram cu Mama în Biserica “St. Julien le Pauvre” şi înăuntru mai era o singură persoană. Mama a exclamat: e Graham Greene! Într-adevăr, el era. Ne-a plimbat toată ziua şi seara ne-a dus la Folies Bergères. Mama îi luase un interviu cu câţiva ani în urmă şi Graham Greene o plăcuse foarte mult. Un pic prea mult! Mama are o întreagă colecţie de scrisori şi de cărţi semnate “Affectionately, from Graham”! Fetele mele se laudă mereu cu aceste dedicaţii.

Ai spus undeva cǎ tu nu te adresezi nici culturii române, nici celei australiene, ci celei “globale”. Totuşi, componenta naţionalǎ este vizibilǎ la toţi marii scriitori ai lumii. Tolstoi şi Dostoievski sunt în primul rând ruşi, Balzac şi Flaubert – francezi, Cervantes – spaniol ş.a.m.d. Sau globalizarea schimbǎ datele problemei?

Asemenea generalizări sânt discutabile! Joseph Conrad era polonez şi a scris în engleză, Nabokov a scris în engleză, Kundera şi-a scris ultimele romane direct în franceză; tot în franceză au scris Cioran şi Ionesco. A echivala valoarea unui scriitor cu stricta apartenenţă la o naţiune e mai degrabă o judecată politică decât una estetică. Şi apoi apartenenţa culturală nu implică întodeauna elementul lingvistic: Kundera va rămâne întotdeauna foarte ceh, indiferent dacă se exprimă în cehă sau franceză.
Am convingerea că, prin natura muncii sale, scriitorul este un hiperindividualist.
Generalizările nu i se potrivesc.

“Iar când lumea mi se pare insuportabil de previzibilă, găsesc în scris un spaţiu unde se mai petrec încă miracole.”

Poţi sǎ ne dezvǎlui câteva date despre procesul tǎu de creaţie? Scrii greu, uşor, ai ideile în cap, înainte de a te aşeza la calculator, ideile vin pe parcurs, îţi revezi manuscrisele etc.?

De fiecare dată am senzaţia foarte clară că povestea (nuvela, romanul) există dintotdeauna în mine, aşa cum nou născutul poartă deja, în cele două-trei kilograme ale sale, tot echipamentul necesar vieţii, inclusiv două rânduri de dinţi! Un stimul mic, banal – o imagine de pe stradă, un incident oarecare, o frază aruncată de cineva – trezeşte povestea adormită, care începe să-mi dea târcoale când nici nu mă aştept. Trăim împreună o vreme, până când ajungem să ne cunoaştem reciproc extrem de bine, după care, într-o bună zi, mă aşez şi-o transfer pe hârtie. Cum anume se petrece acest transfer nu ştiu niciodată: tocmai aici este plăcerea! Se nasc personaje, situaţii, universuri, cu propriile lor legi şi eu mă uit la ele şi mă distrez, şi totul devine o joacă. Iar când lumea mi se pare insuportabil de previzibilă, găsesc în scris un spaţiu unde se mai petrec încă miracole.

Vorbeam înainte de moştenirea geneticǎ. Tatǎl tǎu provine, pe linie maternǎ, dintr-unul din fraţii marelui povestitor Ion Creangǎ. Crezi cǎ şi de aici ţi se trage calitatea de “povestaş”, noţiune care, mie personal, nu îmi place, datoritǎ conotaţiei uşor peiorative, diminuante, pe care o are!

Se prea poate, nu m-am gândit. Cred că darul de a povesti, atât cât este, ţine în primul rând de condiţia mea de mamă. Nu ştiu dacă ai observat, dar în familii mamele sânt cele care asigură continuitatea poveştilor. Ele alcătuiesc majoritatea povestaşilor.
Conotaţie diminuantă, zici? Depinde din ce unghi priveşti problema. Pentru mine, azi, când lumea e arhiplină de doctori şi doctoranzi, e reconfortant să aparţin la o gintă meşteşugărească!

Cunoşti foarte bine literaturile românǎ şi australianǎ, gusturile publicului de la antipozi. Ce autori români crezi cǎ ar trezi interes în Australia?

A cunoaşte literatura nu are nimic de-a face cu gusturile (sau lipsa de gust!) a publicului. De asta se ocupă discipline precum marketingul, la care mă pricep foarte puţin. În Australia, ca de altfel mai peste tot în lumea “postmodernă”, conceptul de Literatură (cu literă mare!) s-a relativizat. A ajuns mai degrabă o subcategorie: literary fiction, la acelaşi nivel cu science fiction, children’s fiction etc. Iar toate aceste subgenuri literare reprezintă un procent infim din vânzările de carte, a căror vastă majoritate e alcătuită din cărţi de lifestyle (gătit, mâncat, grădinărit, călătorit) şi de cele care ne învăţă cum să (...devenim bogaţi, frumoşi, tineri, atletici, şi să obţinem succes incomensurabil, fericire deplină, mama tuturor orgasmelor).

A iubi literatura e, din păcate, şi o chestiune de bani. Îţi trebuie timp (care costă), educaţie (care costă) şi cărţi (care sânt scumpe). Aşa încât, pe lângă cei câţiva iremediabil atinşi de virusul lecturii, marea majoritate a cititorilor de literatură sânt femei profesioniste la pensie sau în vacanţă şi neveste de bărbaţi înstăriţi, mai cu seamă soţiile de politicieni (Canberra e plină de ele). Bărbaţii nu prea mai citesc – cu excepţia homosexualilor.

Concluzia: din moment ce puţinii cititori sânt educaţi, cosmopoliţi şi beneficiază de timp, nu văd de ce orice carte bine scrisă să nu fie de interes. Se citesc autori chinezi, indonezieni, sud-africani - de ce nu şi români?

“Pudibonderia şi iritantele clişee morale, care caracterizează societatea americană şi care ne împiedică să conversăm deschis despre lucrurile imprevizibile, incontrolabile, cu adevărat misterioase, cum sânt sexualitatea şi moartea.”

O ai alǎturi de tine pe ilustra ta mamǎ, Doamna Dana Lovinescu. Ce colaborare ai cu dânsa pe plan literar? Îţi citeşte lucrǎrile înainte de publicare? Îti dǎ sugestii?

În ce sens e Mama ilustră? Pentru că aparţine de clanul Lovineştilor? Şi de cel al Beliganilor? Nu, Mama nu e ilustră (de altfel în ziua de azi celebritatea a devenit aproape un lucru ruşinos), e pur şi simplu un om minunat, ca atâţia alţii pe lumea asta, care nu sânt neapărat iluştri! Pe lângă calităţile ei umane – despre care aş putea scrie câteva volume! –, e şi un excelent filolog. Dacă scriu în engleză, şi apoi textul respectiv umează să fie publicat şi în limba română, ea este singurul traducător în care am deplină încredere. Odată, pentru că înţelege exact ce doresc să comunic şi cum – inclusiv un anumit tip de umor, care în bună parte de la ea l-am moştenit. În al doilea rând, pentru că nu mi s-a întâmplat să întâlnesc până acum un traducător care să stăpânească atât de bine limba română.

Rǎmânând la relaţia cu mama ta, ai afirmat undeva cǎ faci înregistrǎri cu dânsa, care este depozitara unei experienţe extraordinare, bǎnuiesc. Vei folosi în cǎrţile tale aceastǎ experienţǎ?

Am făcut, într-adevăr, multe înregistrări, pentru că nu vreau să se piardă atâtea întâmplări şi personaje neverosimile, care ţin de trecutul familiei noastre. Mama a cunoscut aproape toate orânduirile sociale pe care le-am învăţat din manualul de istorie: feudală (tatăl ei era moşier), ba chiar sclavagistă (pe moşia bunicii ei mai existau robi ţigani! Încă mai aveam în casă cearceafuri brodate de mâinile lor); apoi capitalistă, comunistă şi capitalist-postindustrială. Măcar aşa vor înţelege şi fiicele mele cum e cu orânduirile şi cu (dez)ordinea economică mondială.

Dacă voi folosi această experienţă? O folosesc dintotdeauna, conştient sau inconştient, pentru că, la urma urmei, nu sântem decât suma poveştilor noastre. De rest se alege praful.

Trǎieşti într-o ţarǎ capitalistǎ, unde existǎ, sunt convins, instituţia agentului literar. Ai un agent literar?

Cam toţi trăim în capitalism, chiar şi chinezii! Da, am un agent literar aici şi unul în România (care se ocupă nu de promovare, ci doar de drepturile de autor). E o instituţie necesară, pentru că îl apără pe scriitor, mai ales la început, de chestiuni administrative, care înghit timp şi nervi. Dar, cel mai important, îi apără drepturile, care, în ţări mai puţin civilizate din acest punct de vedere (România, din păcate, face parte din ele!) sânt încălcate cu o suverană lipsă de respect. Am prieteni, scriitori români, care se lasă călcaţi în picioare de editurile unde publică şi nu se plâng niciodată, pentru că nu au cui. Le-am recomandat, de nenumărate ori, serviciile agenţiei care mă reprezintă, dar le e frică să se folosească de ele, ca să nu cumva să-i enerveze pe editori.

Nu crezi cǎ agentul literar, aşa cum el este consacrat în SUA, de pildǎ, este ca un cenzor, care se amestecǎ în procesul de creaţie al creatorului şi îl “trage” spre latura comercialǎ? Am un exemplu, dar el poate fi multiplicat: am citit undeva cǎ atunci când a apǎrut volumul de memorii al lui Bill Clinton, agentul sau editorul l-a obligat sǎ introducǎ, într-un capitol, episodul penibil cu Monica Lewinski!

Drept să-ţi spun, şi eu aş fi făcut la fel, e totuşi ceva care trebuie discutat şi pus într-o justă perspectivă, altfel riscă să devină lucrul cel mai memorabil în legătură cu un preşedinte, care a făcut multe lucruri valabile.

Mai penibile şi mai nocive decât episodul Lewinsky mi se par pudibonderia şi iritantele clişee morale, care caracterizează societatea americană şi care ne împiedică să conversăm deschis despre lucrurile imprevizibile, incontrolabile, cu adevărat misterioase, cum sânt sexualitatea şi moartea. Acestea devin cu atât mai interesante, cu cât subiectul este un conducător de ţară, regat, imperiu! Uite, citesc acum Vieţile celor doisprezece Cezari de Suetoniu. Asta zic şi eu biografie: aflăm despre toate înfăptuirile unui imperator, despre reformele, războaiele, sărbătorile populare, schimbările calendaristice, ca apoi să trecem la viaţa lui de famile, la regimul alimentar şi, nu în ultimul rând, la idiosincraziile lui sexuale. Păi Monica Lewinsky e un nimic pe lângă peştişorii lui Tiberius! Ce bogăţie găsim acolo – nu numai în materie de istorie şi politică, ci mai ales în privinţa cunoaşterii naturii umane. Bine, ai să-mi spui, dar am evoluat atât de la romani încoace. La care îţi voi răspunde că, în linii mari, nu s-a schimbat mare lucru, şi nu neapărat în bine. Doar nu e Roma modelul Washingtonului?

Dar să revenim la agentul literar, că despre el e vorba. Mi se pare improbabil ca agentul literar să-i impună unui autor – mai ales unuia de talia lui Clinton – ceva; cel mult, el poate sugera anumite modificări menite să crească appeal-ul comercial al cărţii. Editorul este cel care pune condiţii, dar, ca peste tot în viaţă, până la urmă pâinea şi cuţitul se află în mâna cui are un plus de putere. Îmi închipui că Bill Clinton ar avea oricând posibilatea să-şi aleagă alt editor sau, de ce nu, să-şi creeze propria editură! Sau să-şi publice memoriile sub formă de blog, pe un website accesibil pe bază de plată.

Nu cred că, în ziua de azi, mai poate lua cineva în serios scuze de genul: „acest capitol l-am scris, fiindcă n-am avut încotro”. În cinema există de multă vreme o producţie independentă, care se dezice de canoanele marilor studiouri. Acelaşi lucru a început să se petreacă şi în muzică, şi în literatură.

Este un fapt îndeobşte cunoscut cǎ scriitorul simte cel mai puternic drama exilului, fiindcǎ mijlocul lui de exprimare este cuvântul, cuvântul originar, cu care s-a nǎscut. Poate de aceea scriitorii (de fapt, unii scriitori, pentru cǎ Lucian Boz, de pildǎ, care a trǎit 52 de ani în Australia, nu a avut acest sentiment), care scriu în limba românǎ aici, în Australia, au nostalgia limbii şi culturii materne! La tine nu existǎ acest complex sau, dacǎ a existat, l-ai depǎşit, ca şi Petru Popescu, scriind direct în englezǎ?

Exilul, care de fapt este autoexil, e denumirea poetică a unui fapt banal şi răspândit: emigrarea. Care, ca orice alegere, are avantaje şi dezavantaje. Bineînţeles că avantajele cântăresc mai greu, fiindcă altfel ce i-ar opri pe nostalgici să se repatrieze? Nostalgia după un ţinut mitic şi matern este la fel de vagă şi de ineficientǎ, ca şi nostalgia pentru anii copilăriei.
În ce mă priveşte, nu sufăr nici de nostalgie, nici de complexele care se ascund în spatele ei. Asta din două motive. Primul: am pomenit mai înainte că sânt o „alogenă”, că nu m-a atras niciodată naţionalismul, cu atât mai puţin patriotismul sforăitor, care ni s-a impus cu de-a sila în anii de şcoală, sub comunişti. Am învăţat de mică limbi străine, am crescut cu Beatles-ii în urechi şi cu filmele lui Bergman şi Fellini. Am trăit de mic copil cu sentimentul că sânt un cetăţean al lumii, nu numai al gliei strămoşeşti.
Al doilea motiv e faptul că, într-un anumit sens, nu mi-am părăsit ţara, cu care întreţin mai departe relaţii cât se poate de interesante şi diverse; am părăsit doar o societate, un anumit sistem de valori.

Ai afirmat într-un alt interviu: “Mi se rupe de istoria literarǎ!”. Totuşi, mi-ai spus, cu o anumitǎ bucurie şi ca un semn al recunoaşterii valorii tale, faptul cǎ eşti comentatǎ în Dicţionarul general al literaturii române. Deci “nu ţi se chiar rupe” de istoria şi critica literarǎ!

Afirmaţia respectivă o făcusem într-un anumit context, pe care nu mi-l mai amintesc cu precizie, dar presupun că era legat de motivaţia mea de a scrie. Iar această motivaţie nu are, în cazul meu, nimic de a face cu vreo ambiţie de a intra în istorii, manuale, dicţionare, culegeri etc. Ea ţine de nevoia de supravieţuire identitară, de comunicare – în primul rând cu propriii mei copii.
Despre Dicţionarul literaturii ţi-am pomenit ca răspuns la o întrebare care se referea la apartenenţa mea – instituţional recunoscută! – la două literaturi, chestiune care mi se pare oarecum amuzantă, oarecum exotică. O spusesem mai mult ca o glumă. Să fim serioşi, cui îi mai pasă de dicţionarele literaturii – sau de literatură! – în epoca blogurilor şi a twitter-ului? Dacă aş fi fost o persoană vanitoasă, aş fi rămas în lumea cinematografiei. Sau m-aş fi căsătorit cu un fotbalist!

Apropo, care crezi cǎ este destinul cǎrţii tradiţionale, tot mai puternic concuratǎ de Internet, de on-line? Crezi cǎ Internetul îl apropie pe om de literaturǎ sau îl îndepǎrteazǎ? Mai este valabila vorba lui Miron Costin, anume cǎ “nu ieste alta şi mai frumoasǎ şi mai de folos în toatǎ viiaţa omului zǎbavǎ decâtŭ cetitul cǎrţilor”? Poţi face o comparaţie între România şi Australia, din acest punct de vedere?

Pentru Orhan Pamuk, omenirea se împarte în două: cei care au citit À la recherche du temps perdu şi cei care nu au citit capodoprea proustiana. Sânt sută la sută de acord cu el. Mi-e sincer milă de cei care nu au trecut prin această intensă plăcere, dar n-am ce le face.
Încerc să fiu optimistă şi să zic: aşa cum cinematograful n-a atras după sine moartea teatrului, iar televiziunea n-a distrus cinematograful, sper că nici Internetul să nu omoare complet plăcerea lecturii. În rest, nu pot face nici un fel de comparaţii, nu pot trage concluzii şi nu pot emite generalizări, pentru că: 1) nu sânt sociolog, psiholog, educator, filantrop etc; 2) problema nu mă interesează, fiindcă fac parte dintre cei salvaţi.

Mircea Eliade şi-a scris toatǎ opera de ficţiune exclusiv în limba românǎ, limba în care el şi “visa”. Tu în ce limbǎ visezi?

Visez în imagini. Foarte colorate. Visul e o naraţiune, şi ca atare e populat de personaje. Care, în cazul meu, sânt variate şi vorbesc în multe limbi, unele pământene, altele nu.

Unii scriitori sunt superstiţioşi când e vorba de viitoarea lor carte, care va fi, în cazul tǎu, Windermere: Love at Second Sight (Windermere: iubire la a doua vedere). Ne poţi spune ceva despre ea?

E o poveste de dragoste între doi septuagenari. De data asta, nu apar trabanturi. Apar în schimb Errol Flynn, vapoare transoceanice, accidente cardiovasculare, anestezii şi fantezii.

Dialog realizat de Ilie Rad Cluj-Napoca – Melbourne, vara lui 2009

Back to top